Atributele lui Dumnezeu - 1.Bunătatea

"Bunătatea lui Dumnezeu ţine în veci"

(Psalmul 52:1).

"Bunătatea" lui Dumnezeu se referă la perfecţiunea naturii Sale: "Dumnezeu este lumină, şi în El nu este întuneric" (1 Ioan 1:5). Există aşa o perfecţiune absolută în natura şi fiinţa lui Dumnezeu încât nimic nu este de dorit ori defect în ele, şi nimic nu poate fi adăugat ca să devină mai bun.

El este bun la origine, bun în Sine Însuşi , aşa cum nimic altceva nu este; pentru că toate creaturile sunt bune doar cu participarea şi comunicarea lui Dumnezeu. El este bun în esenţă, nu doar bun, ci bunătatea însăşi; bun în creatură este doar cât un strop, dar în Dumnezeu există un ocean infinit de bunătate, toată bunătatea adunată la un loc. El este veşnic şi imuabil bun, pentru că El nu poate fi mai puţin bun decât este; nu I se poate face nici o adăugire şi nici o scădere. (Thos. Manton).

Dumnezeu este summum bonum , bunul cel mai înalt.

Înţelesul saxon originar al cuvântului în engleză "Dumnezeu" (God) este "Bunul" (The Good). Dumnezeu nu este doar Cel mai mare dintre toate fiinţele ci este şi Cel mai bun. Toată bunătatea care există în orice creatură a fost împărţită de la Dumnezeu, dar bunătatea lui Dumnezeu este nederivată, pentru că este esenţa naturii Sale eterne. Aşa cum Dumnezeu este infinit în putere din veşnicie, înainte de a fi existat orice manifestare a acestui lucru sau s-a fi arătat orice act al omnipotenţei; tot aşa El a fost veşnic bun înainte de a fi fost orice arătare a darului Său, ori vreo creatură căreia să-i fie împărtăşit sau asupra căreia să fie exercitat.

Astfel, prima manifestare a acestei virtuţi divine a fost în a da viaţă tuturor lucrurilor.

"Tu eşti bun şi binefăcător" (Psalmul 119:68).

Dumnezeu are în El însuşi o infinită şi inepuizabilă comoară a tuturor fericirilor suficientă să umple toate lucrurile.
Tot ce provine din Dumnezeu—hotărârile Sale, creaţia Sa, legile Sale, înţelepciunea Sa—nu poate fi altfel decât bun: aşa cum este scris. "Dumnezeu s-a uitat la tot ce făcuse; şi iată că erau foarte bune ." (Geneza 1:31). Astfel, "bunătatea" lui Dumnezeu este văzută , mai întâi , în creaţie. Cu cât mai amănunţit este studiată creatura cu atât mai mult bunătatea Creatorului se vede mai bine. Să luăm în considerare cea mai importantă creatură pământească a lui Dumnezeu, omul. Un motiv întemeiat are el să spună împreună cu psalmistul,

"Te laud că sunt o făptură aşa de minunată. Minunate sunt lucrările Tale, şi ce bine vede sufletul meu lucrul acesta!" (139:14).

Totul în structura organismului nostru atestă bunătatea Făcătorului lui. Cât de potrivite sunt mâinile să-şi facă treaba! Câtă bunătate din partea Domnului să înfiinţeze somnul pentru a revigora trupul ostenit! Cât de binevoitoare hotărârea de a da ochilor pleoape şi gene pentru a fi protejaţi! Şi putem continua aşa la nesfârşit.
Bunătatea Creatorului nu este limitată doar asupra omului, ci este exercitată faţă de toate creaturile Sale.

"Ochii tuturor nădăjduiesc în Tine, şi Tu le dai hrana la vreme. Îţi deschizi mâna, şi saturi după dorinţă tot ce are viaţă" (Psalmul 145: 15,16).

Volume întregi ar trebui scrise, mai mult decât atât au fost, ca să dezvolte în amănunt acest lucru. Provizii din belşug au fost făcute pentru păsările cerului, şi fiarele pădurii, şi peştii din mare, care să alimenteze oricare din nevoile lor. Dumnezeu "dă hrană oricărei făpturi, căci în veac ţine îndurarea Lui" (Psalmul 136:25). Cu adevărat "bunătatea Domnului umple pământul" (Psalmul 33:5).
Bunătatea lui Dumnezeu se vede în varietatea plăcerilor naturale pe care El le-a pregătit pentru creaturile Lui. Dumnezeu putea să fi fost mulţumit să satisfacă foamea noastră fără ca mâncarea să fie plăcută cerului gurii—cum este arătată bunăvoinţa Lui în varietatea aromelor pe care El ni le-a dat în carne, legume şi fructe! Dumnezeu nu numai că ne-a dat simţuri, dar ne-a dat şi acele lucruri care le satisfac; şi aceasta pentru a-Şi dovedi Bunătatea. Pământul ar putea fi la fel de roditor fără ca suprafaţa lui să fie variată în mod atât de frumos. Vieţile noastre fizice ar putea fi întreţinute fără frumoasele flori care ne bucură ochii şi răspândesc parfumuri dulci. Puteam traversa câmpurile fără ca urechile noastre să fie salutate de muzica păsărilor. De unde, atunci, această frumuseţe, acest farmec, răspândite cu atâta generozitate peste faţa pământului? Cu adevărat, " Îndurările Lui se întind peste toate lucrările Lui." (Psalmul 145:9).

Bunătatea lui Dumnezeu este văzută deoarece când omul a încălcat legea Creatorului Său puterea deplină a mâniei Lui nu s-a aprins în acel moment. Foarte uşor Dumnezeu ar fi putut lipsi creaturile Sale căzute de orice binecuvântare, orice mângâiere, orice plăcere. În schimb, El a adus o orânduire amestecată de milă şi judecată. Acest lucru este extraordinar dacă ar fi apreciat cum se cuvine şi cu cât mai amănunţit ar fi studiat acest regim cu atât mai mult va reieşi că...

"mila biruieşte judecata" (Iacov 2:13).

În ciuda tuturor relelor care însoţesc starea noastră de creaturi căzute, binele predomină de departe. Cu rare excepţii, bărbaţi şi femei trăiesc, de departe, un număr mult mai mare de zile ca persoane sănătoase, decât în boală şi durere. Există mai multă fericire decât nefericire pentru creaturi în lume. Chiar suferinţele noastre permit alinări considerabile, iar Dumnezeu a dat minţii omeneşti o flexibilitate care se adaptează singură circumstanţelor şi scoate ce este bun din ele.
Bunăvoinţa lui Dumnezeu nu poate fi adusă, pe bună dreptate, în discuţie, pentru că există suferinţă şi necazuri în lume. Dacă omul păcătuieşte împotriva lui Dumnezeu, dacă el dispreţuieşte "bogăţiile bunătăţii, îngăduinţei şi îndelungii Lui răbdări", şi cu împietrirea şi nepocăinţa inimii sale adună o comoară de mânie pentru ziua mâniei (Romani 2: 4,5), cine altul este de vină dacă nu el însuşi?

Ar fi Dumnezeu "bun" dacă nu ar pedepsi pe aceia care folosesc în mod incorect binecuvântările Sale, abuză de bunăvoinţa Sa şi calcă în picioare îndurările Sale? Nu va dezonora bunătatea lui Dumnezeu, ci, mai degrabă, va fi cea mai strălucitoare exemplificare a ei, când Dumnezeu va curăţa pământul de acei care I-au încălcat legile, dispreţuit autoritatea, batjocorit mesagerii, L-au batjocorit pe Fiul Său şi i-au persecutat pe acei pentru care El a murit.
Bunătatea lui Dumnezeu a fost arătată în cel mai ilustru mod când El L-a trimis pe Fiul Său "născut din femeie, născut sub Lege, ca să răscumpere pe cei ce erau sub Lege, pentru ca să căpătăm înfierea" (Galateni 4:4,5). Atunci o mulţime de oaste cerească a lăudat pe Dumnezeu şi a spus: "Slavă lui Dumnezeu în locurile prea înalte, şi pace pe pământ între oamenii plăcuţi Lui" (Luca 2:14). Da, în Evanghelie " harul ( gr. bunăvoinţă sau bunătate ) lui Dumnezeu, care aduce mântuire pentru toţi oamenii, a fost arătat" (Tit 2:11). Nici nu se poate pune problema că Dumnezeu, în bunătatea Lui, nu a făcut ca oricare fiinţă păcătoasă să fie un obiect al harului Său răscumpărător. N-a făcut pe îngerii căzuţi să fie aşa. Dacă Dumnezeu i-ar fi lăsat pe toţi să piară, aceasta nu ar fi adus nici o dezonoare asupra bunătăţii Sale. Tuturor acelora care ar pune sub semnul întrebării această afirmaţie le vom reaminti privilegiul suveran al Domnului nostru:"Nu pot să fac ce vreau cu ce-i al meu? Ori este ochiul tău rău, fiindcă eu sunt bun?" (Matei 20:15).

"O, de ar lăuda oamenii pe Domnul pentru bunătatea Lui, şi pentru minunile faţă de fii oamenilor!" (Psalmul 107:8).

Recunoştinţă este răspunsul necesar, pe drept, de la cei care beneficiază de bunătatea Lui; totuşi este des oprită faţă de marele nostru Binefăcător pur şi simplu pentru că bunătatea Sa este atât de abundentă şi constantă. Este nesocotită pentru că este exercitată asupra noastră în cursul normal al evenimentelor. Nu se simte pentru că noi o experimentăm zilnic. "Dispreţuieşti tu bogăţiile bunătăţii Lui?" (Romani 2:4). Bunătatea Lui este "dispreţuită" când nu se foloseşte de către oamenii ca mijloc care îi duce la pocăinţă, dar, dimpotrivă, serveşte la împietrirea lor presupunând că Dumnezeu scapă din vedere toate păcatele lor.
Bunătatea lui Dumnezeu este esenţa speranţei credinciosului. Această excelenţă a lui Dumnezeu este aceea care place cel mai mult inimii noastre. Pentru că bunătatea Lui ţine în veci, ar trebui ca niciodată să nu ne lăsăm descurajaţi : "Domnul este bun, El este un loc de scăpare în ziua necazului; şi cunoaşte pe cei ce se încred în El." (Naum 1:7)

Când alţii se poartă urât cu noi, ar trebui să fim provocaţi şi mai mult să aducem mulţumiri Domnului din toată inima, pentru că El este bun; iar când noi înşine suntem conştienţi că suntem departe de a fi buni, ar trebui doar să-L binecuvântăm, şi mai mult, reverenţios pentru că este El bun. Niciodată nu trebuie să tolerăm un moment de necredinţă faţă de bunătatea Domnului; orice altceva poate fi pus sub semnul întrebării, dar acest lucru este absolut sigur: Iehova este bun; felurile în care lucrează s-ar putea să varieze, dar natura Sa este întotdeauna aceeaşi. (C.H. Spurgeon)